Propolisul – ”Istorie naturală”

Înainte ca vechii greci să-i dea numele (propolis= înaintea cetății), acesta era numit ceara neagră. După aprecierea unor istorici, egiptenii îl utilizau în procesul vindecării ca urmare a rănilor provocate în diferite lupte,  războaie, însă era indispensabil și în mumificarea cadavrelor. Se spune că Hipocrate a folosit propolisul pentru vindecarea rănilor și ulcerelor, atât externe, cât și interne, iar la Roma, acesta se vindea mai scump decât mierea. De asemenea, a fost menționat de filozoful grec Aristoteles care, în lucrarea sa „Historia animalumului”, face o trimitere la o substanță pe care albinele o împrăștiau la intrarea stupului și care era folosită ca leac pentru vânătăi și răni.

 Grecii au folosit propolisul și ca ingredient principal al unui parfum rafinat numit „polyanthus”, care a combinat propolis, oliban styrax și plante aromatice, în timp ce vechii evrei considerau „tsori” (propolis în ebraică) drept un medicament. Istoricul roman Plinius (23-79 A.D) spunea că își are originea în mugurii de la diferiți arbori precum salcia, plopul, ulmul sau în alte plante, ca stuful. Știa despre utilizarea propolisului ca adeziv în stup și despre proprietățile sale medicinale pe care le-a descris în cele 35 de volume ale volumului său „Istorie naturală”.